Viața noastră este o enigmă.
„— Tu cine ești? Și de ce crezi că ziua de azi a fost cum a fost?
— Eu sunt Ionuț. Sunt manager, tată și soț. Și am 45 de ani! Iar ziua de azi… păi, vezi tu… nu a fost o zi reușită.”
Este un răspuns aproape standard, pe care îl aud în primele întâlniri. După mai multe ședințe, clienții își schimbă răspunsul. Încep să fie prezenți în viața lor și să o exploreze cu plăcere.
„— Tu cine ești? Și de ce crezi că ziua de azi a fost cum a fost?
— Eu sunt energie, universul care încearcă să se cunoască pe sine prin mine! Iar ziua de azi a fost una dintre experiențele conștientizate…”
Ce se întâmplă între primul răspuns și al doilea? Nu se schimbă viața lui Ionuț. Se schimbă felul în care o privește. Poate că povestea de mai jos spune asta mai bine decât orice explicație.
Drumețul și rucsacul
A fost odată un drumeț care urca un munte. Nu știa foarte bine de ce urcă, știa doar că așa se face. În spate ducea un rucsac greu, atât de greu încât nu mai ridica privirea de pe potecă.
La o cabană, s-a oprit lângă un bătrân care privea valea. Bătrânul s-a uitat la rucsac și l-a întrebat, simplu: „Ce carați acolo?”.
Drumețul l-a deschis. Era plin de pietre. Pe fiecare scria ceva: Manager. Tată. Soț. Ce vor spune ceilalți. Ce ar fi fost dacă. Ploaia de mâine. Greșeala de acum zece ani.
Bătrânul le-a luat pe rând în mână, fără grabă. „Unele pietre sunt ale tale”, a spus. „Alegerile tale, cuvintele tale, felul în care îți ții copilul de mână. Pe astea le poți purta și le poți șlefui. Altele nu sunt ale tale: vremea, gândurile altora, ziua de ieri. Pe acestea le cari degeaba.”
Drumețul a stat mult cu pietrele în față. Și poate că, așa cum ai făcut și tu uneori, a simțit mai întâi teamă: dacă las jos o piatră, ce mai rămâne din mine? Apoi a lăsat-o pe prima. Apoi pe a doua. Rucsacul nu s-a golit, dar a devenit al lui.
Când a pornit din nou la drum, a descoperit ceva ciudat: poteca era aceeași, dar acum vedea. Vedea izvorul pe lângă care trecuse de o sută de ori, vedea un drum lateral pe care nu-l observase, vedea oameni pe care înainte doar îi ocolea. Muntele nu se schimbase. Ochii lui, da.
Nu știu ce piatră vei lăsa tu jos prima. Poate una mică. Poate chiar una pe care o cari de atât de multă vreme încât ai uitat că nu e a ta. Și e în regulă să nu știi încă, pentru că, uneori, doar observând greutatea, mintea începe deja să caute locul în care o poate lăsa.
Ce spuneau stoicii
Cu aproape două mii de ani în urmă, filosoful stoic Epictet își începea „Manualul” cu aceeași idee: unele lucruri depind de noi — judecățile, alegerile, acțiunile noastre — iar altele nu. Liniștea, spunea el, începe când încetează lupta cu ce nu depinde de noi și începe grija pentru ce depinde.
Filmul
Filmul de mai jos este adaptarea animată a povestirii „The Egg” de Andy Weir, realizată de canalul Kurzgesagt. Este o altă metaforă, mai amplă, despre sensul experiențelor noastre și despre felul în care fiecare viață devine o șansă de a crește. Te invităm să-l privești fără să cauți un răspuns corect, doar observând ce rămâne cu tine după.
Vizionează pe YouTube: https://youtu.be/h6fcK_fRYaI
Câteva întrebări pentru tine
- Ce pietre din rucsacul tău sunt cu adevărat ale tale?
- Pe care o cari din obișnuință, deși nu depinde de tine?
- Ce ai vedea mâine pe drumul tău obișnuit dacă ai merge puțin mai ușor?
Vrei să lucrezi pe asta cu cineva?
În mentorat stabilim împreună direcția și pașii concreți, pentru adolescenți și adulți. Ședințe de 60 de minute, 300 lei, la sediu în București sau online.