Program: 08:30–20:00 · salut@dezvoltam.ro · +40 730 960 000

Ședințe la sediu în București sau online

„Niciodată”, „toți”, „trebuie”: cuvintele care ne închid ușile

O ușă pe care scrie „this door blocked”

Sunt trei cuvinte mici care pot închide o viață întreagă într-o cameră: „niciodată”, „toți” și „trebuie”. Le spunem în treacăt, la masă, la școală, la birou. Și, fără să ne dăm seama, ele încep să hotărască în locul nostru.

Așezați-vă puțin. Vreau să vă spun o poveste.

Casa cu trei uși

A fost odată un tânăr care locuia într-o casă frumoasă, cu ferestre mari și cu o grădină pe care o vedea doar de departe. Casa avea trei uși spre lume. Pe fiecare ușă, cineva scrisese, cu vopsea groasă, câte un cuvânt.

Pe prima scria NICIODATĂ. Tânărul o încercase o dată, cu ani în urmă, la o serbare, când i se pierduse vocea în fața clasei. De atunci își spunea: „Eu nu voi reuși niciodată să vorbesc în fața oamenilor.” Și ușa rămăsese închisă.

Pe a doua scria TOȚI. „Toți râd de mine. Toți sunt mai buni. Toți au deja un drum.” Era o ușă grea, pentru că în spatele ei părea să stea o mulțime întreagă.

Pe a treia scria TREBUIE. „Trebuie să fiu cel mai bun. Trebuie să nu greșesc. Trebuie să le fac pe plac tuturor.” Aceasta era cea mai ciudată ușă: nu era încuiată, dar îl obosea atât de tare doar gândul la ea, încât nici nu mai încerca să o deschidă.

Într-o zi, la poartă a bătut un bătrân care repara încuietori. S-a uitat la cele trei uși, a zâmbit și a scos din buzunar nu o cheie, ci trei întrebări.

La prima ușă a întrebat încet: „Chiar niciodată? N-a existat nici măcar o dată când ți-a ieșit, puțin?” Tânărul s-a gândit. Își amintea că, la ziua bunicii, ținuse un toast și toată lumea zâmbise. Mic. Dar adevărat. Și ușa a scârțâit.

La a doua a întrebat: „Toți? Fiecare om, fără excepție? Cine anume?” Tânărul a început să numere și s-a oprit la doi colegi. Doi nu înseamnă toți. Iar mulțimea din spatele ușii s-a făcut, deodată, mult mai mică.

La a treia ușă, bătrânul a întrebat ceva ce nimeni nu-l întrebase până atunci: „Ce s-ar întâmpla dacă nu? Cine a scris acest «trebuie» și mai e el încă aici?” Tânărul a tăcut multă vreme. Apoi a râs. Vopseaua era veche. Mâna care o scrisese nu mai era de mult acolo.

Bătrânul nu a deschis nicio ușă. A plecat așa cum venise. Dar a lăsat întrebările pe pragul casei. Iar tânărul a învățat că ușile nu erau încuiate. Erau doar scrise.

Cuvintele pe care le spunem despre noi devin, cu timpul, pereții casei în care trăim. Vestea bună e că pereții se pot muta.

Ce înseamnă asta, spus direct

Acest articol este despre generalizări: cuvinte ca „niciodată”, „mereu”, „toți”, „nimeni”, „trebuie” sau „nu pot”, prin care transformăm câteva experiențe într-o regulă absolută despre noi și despre lume. În NLP, aceste tipare de limbaj sunt descrise în Meta-Modelul formulat de Richard Bandler și John Grinder în The Structure of Magic (1975). Psihologia cognitivă descrie un fenomen apropiat: suprageneralizarea și gândirea în termeni de „trebuie”, pe care Aaron Beck și Albert Ellis le-au identificat ca tipare de gândire care ne îngustează opțiunile.

Nu e nevoie să alungi aceste cuvinte. E suficient să le pui o întrebare.

Cele trei întrebări ale bătrânului, pentru tine

  • Când spui „niciodată” sau „mereu”, întreabă-te: „Chiar niciodată? A fost vreo excepție, oricât de mică?” O singură excepție arată că regula nu e lege.
  • Când spui „toți” sau „nimeni”, întreabă-te: „Cine anume? Câți, mai exact?” De cele mai multe ori, „toți” are două sau trei nume.
  • Când spui „trebuie” sau „nu pot”, întreabă-te: „Ce s-ar întâmpla dacă nu? Ce mă oprește, concret?” Uneori „trebuie” e o valoare a ta. Alteori e vocea cuiva care nu mai e de mult în cameră.

Pentru părinți: aceleași întrebări funcționează și în discuția cu un adolescent. Spuse cu blândețe și curiozitate, nu ca un interogatoriu, ele îl ajută să-și vadă singur excepțiile. Un „nu mă pricep la nimic” devine, întrebare cu întrebare, „la matematică mi-e greu, dar la desen sunt bun”.

Și acum, mergi la ușa ta

Gândește-te la o propoziție pe care ți-o spui des despre tine. Scrie-o pe o hârtie. Caută în ea cuvântul cel mai greu, „niciodată”, „toți” sau „trebuie”, și pune-i una dintre cele trei întrebări. Nu trebuie să deschizi ușa azi. E de ajuns să vezi că e doar scrisă.

Dacă vrei să lucrezi la asta împreună cu un mentor sau un coach, primul pas este un interviu gratuit de 15 minute. Poți citi și cum decurge o ședință de coaching, pas cu pas.

Primul pas e o conversație.

Spune-ne ce cauți și îți recomandăm specialistul potrivit. La sediu în București sau online, în România și din străinătate.